Faceți căutări pe acest blog

vineri, 26 februarie 2016

Mărturii: 10 cupluri celebre și corespondența lor de dragoste - de Roxana Petre , 24 februarie 2016

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Mărturii: 10 cupluri celebre și corespondența lor de dragoste

de 

  Roxana Petre ,  

24 februarie 2016 

 - stire actualizata la ora 19:00, 24 februarie 2016
Fie că este vorba de lideri marcanți, artiști sau oameni simpli, când vine vorba de sentimentele pentru persoana dragă, toți oamenii sunt la fel. Astfel, răpuși de pasiuni mistuitoare, până și oamenii de stat, ale căror acțiuni au schimbat în mod profund societățile în care au trăit, devin vulnerabili și temători. De exemplu, corespondența dintre Napoleon și soția sa, Josephine, dezvăluie o față complet nouă a generalului care a reușit să cucerească până și Egiptul, iar o scrisoare trimisă de Adolf Hitler Evei Braun arată un bărbat care tânjește să se afle în brațele iubitei sale. 

1. Michelangelo și Marchiza de Pescara, Vittoria Colonna

În jurul vârstei de 60 de ani, în 1538, Michelangelo a cunoscut-o pe Marchiza de Pescara, Vittoria Colonna, în vârstă de 45 de ani. Văduvă a generalului imperial Ferrante Francesco d’Avalos, descendent al uneia dintre cele mai vechi familii din Italia, ea a avut o relație platonică cu renumitul artist, până când la moartea ei, în 1957. Marchiza a fost persoana cea mai apropiată de artist și singura de sex feminin. Cei doi obișnuiau să facă schimb de scrisori, unde discutau despre religie, politică și artă. Mai mult, prietenia cu Vittoria i-a permis lui Michelangelo să intre în cercul ei social. La moartea marchizei, Michelangelo a scris un poem care reflectă relația strânsă pe care a avut-o cu Vittoria Colonna.
Sonetul 47: „Pieri acea ce mi-a smuls suspine,/Pieri ei, mie, celor ce-o știură/și a simțit puternica natură./Ce ne găsise demni de ea, rușine.../Că-ar fi stins soarele-ntre sori, e bine/ Să lase moartea lauda ei dură,/Azi când e-nvinsă de iubire!... pură/ și vie-i pe pământ și-n rai și-n mine!/ Nedreapta moarte, moartea criminală/ Credea că stinge faima-ntru virtute/ și frumusețea inimii... se-nșală!/ Căci opera-i, contrar celor știute,/Mai mult ca-n viață crește triumfală,../ Azi are bolțile, ieri neavute/ --- biruința iubirii asupra morți” pe verso, Michelangelo a schițat un desen cu profilul unui bărbat bătrân și bustul unei femei mature.

2. Michelangelo și Tommaso Dei Cavalieri

Despre Michelangelo se mai spune și că a fost îndrăgostit de un tânăr italian nobil, Tommaso Dei Cavalieri, care avea 23 de ani atunci când artistul  l-a cunoscut, în 1532. La acel moment, Michelangelo avea 57 de ani. Se spune că Tomasso era un tânăr foarte chipeș, iar fizicul său corespundea cu idealul de frumusețe masculină al lui Michelangelo. Artistul i-a dedicat tânărului Tomasso aproximativ 30 de poeme din cele 300 scrise. În toate, tema centrală este iubirea artistului pentru tânăr. O scrisoare adresată de Michelangelo tânărului Tommaso, în prima zi a anului 1533, dezvăluie pasiunea mistuitoare pe care i-o poartă.
„Prea scumpul meu domn, am simțit necugetat îndemnul să vă scriu, nu pentru a răspunde scrisorii primite de la dumneavoastăr, ci dintr-un prim imbold, când parcă aș fi avut de pășit doar peste un râuleț sau de trecut un vad cunoscut și cu prea puțină apă. Însă după de am trecut țărmul, mi-a apărut înainte nu un râuleț, ci oceanul cu valuri uriașe. Astfel, dacă aș puteam m-aș întoarce bucuror la țărm, ca să nu fiu întru totul acoperit de valuri. Dar pentru că mă aflu aici, îmi voi preface inima în stâncă și voi merge înainte dacă nu mă voi pricepe să navighez pe apele neprețuitului dumneavoastră geniu, mă veți ierta și nu veți arunca dispreț asupra neegalității dintre mine și dumneavoastră, nici nu veți dori ceea ce în mine nu se află: cel unic în toate nu-și află pereche în nimeni. De aceea, lumina dumneavoastră, lumină unică în  lume a veacului nostru, nu puteți fi mulțumit de opera unui alt om, deoarece nu există om să vă semene, nici om care să vă egaleze. Și totuși, dacă printre lucrările mele, pe care sper și făgăduiesc să le fac, vă va plăcea vreuna, o voi socoti mai mult norocoasă decât bună. Dacă vreodată voi afla că un lucru oarecare a putut să vă placă, vă voi dărui tot prezentul și întreg timpul cât îl mai am înainte. Si foarte mult mă doare faptul că nu-mi pot redobândi trecutul ca să vă pot sluji și mai mult timp. Ori așa că pot sluji numai cu viitorul, care va fi scurt, pentru că sunt prea bătrân. Altceva nu mai am de spus. Citiți inima și nu scrisoarea, deoarece pana nu poate exprima buna vrere”.
Totodată, el îi laudă trăsăturile fizice și morale, în sonetul 41, unde îl descrie ca având un „spirit nobil” și un trup „drag, frumos peste măsură”. „Ce-ntârziată sau grăbită lege nu-ngăduie cumplitei morți să ierte lucrare de-o așa desăvârșire?”, se întreabă, Michelangelo retoric.

3. Napoleon Bonaparte și Josephine

Napoleon a cunoscut-o pe Joséphine de Beauharnais în 1795. Cu șase ani mai în vârstă, ea a devenit amanta lui. În ianuarie 1796, el a cerut-o în căsătorie, iar pe 9 martie a avut loc nunta. Înainte să-l cunoască pe Napoleon, Josephine era cunoscută sub numele de Rose. Familia lui Napoleon nu a primit foarte bine vestea, din cauză că era mai în vârstă și avea și copii. În 1796, Josephine a început o aventură cu un tânăr locotenent, Charles Hippolyte, la Paris. După aflarea veștii, sentimentele lui Napoleon s-au răcit.
„M-am trezit intoxicat de tine. Imaginea ta și plăcerile de seara trecută nu îmi lasă simțurile să se odihnească. Dulce și neasemănată Josephine. Ce efect ai tu asupra inimii mele. Ești furioasă pe mine? Ești nefericită? Ești supărată? Sufletul meu e distrus de mâhnire, iar iubirea mea îmi interzice repaosul. Dar cum să mă odihnesc când cedez în fața sentimentului care îmi stăpânește adâncul sufletului meu, când sorb de pe buzele tale și din inima ta o flacără mistuitoare? Da, o noapte m-a învățat cât de insignifiant e portretul tău în comparație cu tine. Pornești la amiază. În trei ore te voi revedea. Până atunci, 1000 de sărutări, mio dolce amor. Dar să nu-mi dai niciunul înapoi, pentru că îmi aprind sângele”, îi scrie Napoleon, în 29 decembrie 1795
Într-o altă scrisoare din 3 aprilie, 1796, Napoleon pare să fie mistuit de intensitatea sentimentelor pe care le are pentru soția sa. „Ce sentimente arăți! Sunt ca focul și îmi ard biata inimă. A mea Josephine, când sunt departe de tine, nu există fericire. Departe de tine, lumea e un deșert unde sunt singur și nu îmi pot deschide inima. Mi-ai luat mai mult decât sufletul. Ești singurul gând pe care îl am. Când sunt obosit de muncă, când simt consecințele, când oamenii mă enervează, când îmi vine să îmi blestem zilele, pun mâna pe inimă – portretul tău atârnă acolo. Mă uit la el și iubirea îmi aduce fericire, și totul este mai ușor de îndurat, mai puțin timpul pe care trebuie să îl petrec departe de tine. A trăi pentru Josephine este istoria vieții mele după care tânjesc. Încerc să mă apropii de tine. Naiv! Nu realizez că mă îndepărtez. Câte țări ne separă. Cât timp va trece până vei citi cuvintele astea. Expresia plăpândă a unui suflet captiv. Unde ești, regină? [...] Obișnuiam să spun că oamenii nu pot răni pe cei care mor fără regret, dar azi, a muri fără să fiu iubit de tine, fără să știu, ar fi un chin în flăcările Iadului, imaginea pustietății. Simt că mă sufoc. Draga mea, tu, căreia soarta i-a scris să traverseze drumul greu alături de mine, ziua în care îți voi pierde sentimentele va fi ziua în care natura își va pierde căldura și ziua în care îmi voi pierde viața. Mă voi opri, prietenă dragă, sufletul mi-e trist, corpul obosit, spiritul persecutat. Bărbații mă plictisesc. Cred că îi urăsc pentru că mă scot din inima mea”, îi confesează Napoleon soției sale.

4. Zelda și Scott Fitzgerald

Cei doi scriitori s-au întâlnit, pentru prima oară, în iulie 1918, când Scott F. Fitzgerald s-a înrolat în armată. El a început să o sune zilnic și să o viziteze în zilele sale libere. Îi vorbea despre planul său de a deveni faimos și i-a trimis un capitol din romanul la care lucra. Cei doi și-au scris constant, iar în martie 1920 s-au logodit, nunta având loc în 3 aprilie. Romanele lui Fitzgerald descriu perfect spiritul anilor ’20 și relația celor doi. După publicarea romanului „Marele Gatsby”, soții Fitzgerlad au intrat în vizorul publicului, stârnind multe critici negative din cauza dependenței lui de alcool și a căderii psihice a Zeldei.
„Dragule, nu fi depresiv, te rog. Ne vom căsători curând și toate nopțile pustii se vor încheia, pentru totdeauna. Și până se va întâmpla asta, iubesc, iubesc fiecare minut din zi și din noapte. Poate nu vei înțelege, dar uneori, când îmi lipsești cel mai tare, îmi e extrem de greu să scriu. Dacă am fi fost împreună, ai fi simțit cât de puternică este durerea mea. Ești așa dulce când ești melancolic. Îți iubesc tandrețea tristă,  mai ales când te fac să suferi. Acesta e unul din motivele pentru care nu voi regreta niciodată certurile noastre. Acele certuri când încerc să te sărut și să te fac să uiți. Nu există nimic să îmi doresc pe lumea asta, cu excepția ta și a iubirii tale prețioase. Niciun bun material nu reprezintă nimic. Aș urî să trăiesc o existență sordidă, lipsită de culoare, dacă m-ai iubi tot mai puțin. Și aș face orice, absolut orice, să știu că inima ta e a mea. Nu vreau să trăiesc – vreau să iubesc, mai întâi, și să trăiesc în mod accidental. Să nu te gândești niciun moment la ce nu îmi poți oferi. Mi-ai încredințat inima ta și e al naibii de mult față de orice a avut vreodată cineva din lumea asta. Dacă ai muri, dragul meu, ar fi ca și cum aș orbi. Nu aș mai avea niciun țel în viață. Nu crezi că am fost făcută pentru tine? Mă simt de parcă m-ai fi comandat tu și eu aș fi fost livrată ție, să mă porți precum un ceas sau un buton, în văzul lumii. Și când vom fi singuri, vreau să te ajut. Să știu că nu poți face nimic fără mine”, i-a scris Zelda iubitului ei în primăvara anului 1919.
Într-o altă scrisoare, din toamna aceluiași an, Zelda descrie relația pe care o are cu scriitorul: „Tot focul și dulceața – forța emoțională de care suntem capabili crește - și crește doar pentru că echilibrul mental și înțelepciunea se dezvoltă și ele. Și ne construim castelul iubirii pe o fundație solidă. Nimic nu e pierdut”.

5. Franz Kafla și Milena Jesenská

În 1919, Milena Jesenská a descoperit o poveste scrisă de Kafka și i-a trimis o scrisoare pentru a o traduce din germană în cehă. Scrisoarea a fost cea care a dus la o corespondență intensă și amplă între cei doi. Jesenská and Kafka s-au întâlnit de doar două ori: au petrecut patru zile în Viena și o zi în Gmünd. În cele din urmă, Kafka a încheiat relația cu traducătoarea sa, pentru că ea nu plănuia să își părăsească soțul. Cei doi au încetat să mai scrie în noiembrie 1920, însă și-au mai trimis câteva scrisori în 1922 și 1923.
Într-o scrisoare din 1 iunie 1920, scriitorul îi dezvăluie, femeii iubite că emoția provocată de scrisorile primite:  „E minunat să primesc scrisoarea ta, să trebuiască să îți răspund cu mintea mea insomniacă. Nu am nici o idee ce aș putea să îți scriu, așa că mă plimb printre rânduri, sub lumina ochilor tăi, în răsuflarea gurii tare, ca în unele zile fericite, care rămâne fericită și frumoasă chiar și când mintea mea e bolnavă, obosită și chiar dacă trebuie să plec, luni, din Munchen”.  
Cu toate acestea, dintr-o altă scrisoare din 3 iunie 1920, descoperim că relația celor doi este complicată, din cauză că Milena este căsătorită.
„Suntem atât de timizi și agitați că fiecare scrisoare e diferită, aproape înspăimântată de cea anterioară și chiar mai înspăimântată de un răspuns. Este ușor de văzut că nu suntem așa de la natură și, probabil, nici eu nu sunt așa de obicei, dar aproape că a devenit natura mea, astfel că îmi trece doar când sunt disperat sau nervos, să nu mai zic speriat. Uneori simt că împărțim o cameră cu două uși pe pereți opuși și fiecare dintre noi ține un mâner și, la primul clipit al unuia dintre noi, celălat se ascunde în spatele ușii, iar dacă prima persoană scoate un singur cuvânt, a doua închide ușa după ea, să nu mai fie văzută. Cu toate acestea, sunt șanse mari să redeschidă ușa, pentru că este o cameră din care nu se poate ieși. Măcar de prima persoană nu ar fi ca a doua, dacă el ar fi calm și ar pretinde să nu îi pese deloc de al doilea, ar putea să domine camera în același mod în care o face cu orice altă cameră. Însă el repetă același lucru la ușa sa, iar ocazional amândoi se ascund, simulta, în spatele ușilor, astfel că respectiva cameră rămâne pustie. Și rezultatul nu e altceva decât acela al unor neînțelegeri agonizante. Gândește-te, Milena, cum am ajuns la tine, la călătoria de 38 de ani pe care am străbătut-o și dacă, la ceea ce pare a fi o cotitură de drum, te văd pe tine, pe care nu te așteptam să te văd, mai ales acum, atât de târziu, Milena, nu pot să mă plâng și nici interiorul meu nu plânge, dar nici nu voi rosti 1000 de cuvinte naive, ele nu se găsesc în mine și îmi dau seama că îngenunchez pentru că îți văd picioarele în fața ochilor și le mângâi”.

6. Salvador Dali și Federico Garcia Lorca

Pictorul Salvador Dali și poetul Garcia Lorca s-au cunoscut în Madrid, în 1923. În timpul studenției, ei au avut o prietenie trainică cu Luis Buñuel și Pepín Bello, locuind la Residencia de Estudiantes. Unii critici susțin că între Dali și Lorca ar fi fost vorba, însă, de mai mult decât o prietenie.Totul a început cu Lorca, impresionat de stilul vestimentar neconvențional al lui Dali, descris de acesta ca un „fenomen poetic”. Prietenia lor a durat până la asasinarea lui Lorca, în 1936.
„Tu ești o furtună creștină și care are nevoie de niște păgânism din partea mea. O să merg să te prind și îți voi da niște tratament de litoral. Va fi frig și vom face focul. Bietele bestii vor tremura de frig. Tu îți vei aminti că ești un inventator de lucruri extraordinare și vom trăi împreună o mașinărie care tipărește portrete”, i-a scris Dali lui Lorca în 1928.

7. Frida Kahlo și Diego Riviera 

Cei doi pictori au avut o iubire tumultoasă, datorată nu doar diferenței de vârstă de 21 de ani dintre ei, ci și temperamentelor puternice. La momentul căsătoriei, în 1929, Frida avea 22 de ani, iar Diego 43 de ani. Cei doi au avut o relație deschisă, ambii implicându-se în numeroase relații extraconjugale. Furia pictoriței a atins cote maxime atunci când a aflat că Diego  a avut o relație cu sora sa, Cristina. Ei au divorțat în noiembrie 1939,  însă s-au recăsătorit în decembrie 1940.
Iubirea mistuitoare și gelozia pictoriței este ilustrată într-o scrisoare adresată soțului ei, în 23 iulie 1935.
„S-a întâmplat să dau peste o anume scrisoare, într-un anume sacou, care aparține unui anume bărbat și care provine de la o distinsă doamnă din Germania. Mă gândesc că ea trebuie să fie Willi Valentiner care a fost trimisă aici să se amuze și cu scopuri „științifice”, „artistice” și „archeologice”. M-a înfuriat și, să îți spun sincer, m-a făcut geloasă. De ce tebuie să fiu așa încăpățânată și persistentă încât să nu înțeleg că scrisorile, fustele, profesoarele de engleză, modele, ajutoarele interesate de „arta picturii”, femeile trimise din locuri îndepărate, sunt simple glume și că, în adâncul sufletelor noastre, eu și tu ne iubim nespus de mult? Chiar dacă suntem supuși unor aventuri nesfârșite, crăpături în uși, mențiuni cu privire la mamele noastre și plângeri internaționale, nu ne iubim noi unul pe celălalt, întotodeauna? Cred că ceea ce se întâmplă e că sunt puțin prostuță și naivă, pentru că toate astea s-au întâmplat și au continuat să se repete în cei șapte ani cât am trăit împreună. Toată mânia m-a făcut să înțeleg mai bine că te iubesc mai mult decât îmi iubesc propria piele și, chiar dacă tu nu mă iubești la fel de mult, mă iubești măcar puțin, nu? Dacă nu e adevărat, voi fi întotdeauna pe cât de optimistă voi putea fi, și asta mi-e suficient. Iubește-mă puțin. Te ador, Frida”, îi scrie ea pictorului.
Într-o altă scrisoare, ce amintește de scrisorile trimise de scriitorul Franz Kafka traducătoarei sale, Milena, Frida îi declară soțului ei:  „Nu se compară nimic cu mâinile tale, nimic ca ochii tăi verzi. Corpul mi-e plin de tine zile îndelungate. Tu ești oglinda nopții, lumina violentă a fulgerului, umezeala pământului. Brațele tale sunt adăpostul meu, degetele mele îți ating sângele”.

8. Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir

Tot în 1929, Jean-Paul Sartre a întâlnit-o, la École Normale, pe Simone de Beauvoir, care studia la Sorbona. Cei doi au devenit inseparabili, fiind împreună pentru tot restul vieții, deși nu au fost monogami.
„În seara asta, te iubesc într-un mod în care nu mă cunoști: nu mă simt nici obosit de călătorii, nici consumat de dorința pentru prezența ta. Îmi perfecționez iubirea pentru tine și o redirecționez sspre interior ca un element constituent al sinelui. Asta mi se întâmplă mult mai des decât ți-o spun, dar arar când îți scriu ție. Încearcă să mă înțelegi: te iubesc, în timp ce accord atenție unor aspect exterioare. La Toulouse, te-am iubit pur și simplu. Azi, iubesc într-o seară de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Îmi aparții și lucrurile îmi aparțin, iar iubrea alterează lucrurile din jurul meu și lucrurile din jurul meu îmi alterează iubirea”, îi scrie el.
Într-o altă scrisoare, Sartre notează: „Draga mea, poate că există numeroase momente frumoase, însă ăsta ne aparține. Uită-te înapoi, uită-te înainte, uită-te cu atenție. Poate că există mai multe momente prospere, mai multe momente inteligente, mai multe momente spirituale, mai multe momente fericite, însă acesta, acest moment micuț din istoria universului ne aparține. Să facem asta cu totul. Totul”.

9. Adolf Hitler și Eva Braun

Eva Braun a fost alături de dictatorul nazist Hitler pentru o perioadă îndelungată, deși căsătoria lor a durat mai puțin de 40 de ore. Cei doi s-au cunoscut când ea avea 17 ani și lucra în Munchen ca asistent și model pentru fotograful personal al dictatorului. Timp de doi ani, ei s-au văzut periodic. În 1936, Eva Braun locuia la Berghof. Deși era o figură prezentă în cercurile restrânse ale dictatorului, ea nu a participat la evenimente publice până la jumătatea anului 1944. Ce doi s-au căsătorit în 29 aprilie 1945, iar după mai puțin de 40 de ore s-au sinucis. Eva Braun avea 33 de ani, iar Adolf Hitler, 56.
 „Nu te îngrijora în privința mea. Sunt bine, deși mă simt cam obosit. Sper să mă întorc acasă curând și să mă odihnesc în brațele tale. Tânjesc după odihnă, dar am o datorie față de poporul German, care este pe primul loc. Nu uita că pericolele pe care le am de înfruntat nu se compară cu suferințele soldaților noștri de pe front. Îți mulțumesc pentru dovada de afecțiune și te rog să le mulțumești și părinților tăi pentru gândurile bune. Sunt foarte mândru să am onoarea de a poseda iubirea unei femei care vine dintr-o familie așa distinsă.  Din toată inima, al tău Adolf Hitler”, îi scrie dictatorul într-o scrisoare din iulie 1944.

10. Johnny Cash și June Carter

June Carter și Johnny Cash s-au cunoscut prin intermediul familiei. În 1968, Cash a cerut-o pe June în căsătorie, în timpul unui concert la London Ice House, în Canada. Ei s-au căsătorit în 1 martie, în Kentucky și au rămas împreună până la moartea lui June, în mai 2013. După nici patru luni, s-a stins din viață și cântărețul.
„La mulți ani, prințesă! Îmbătrânim și ne obișnuim unul cu celălalt. Gândim la fel, Ne citim gândurile. Știm ce vrea celălalt fără să întrebăm. Uneiri, ne irităm unul pe celălalt, dar puțin. Poate doar uneori ne luăm unul pe celălalt în serios. Dar azi, meditez și mă gândesc ce noroc am să îmi înnpart viața cu cea mai grozavă femeie pe care o cunosc. Încă mă fasicinezi și mă inspiri.Mă influențezi într-un mod pozitiv. Ești ceea ce îmi doresc, motivul pământesc pentru care exist”, i-a transmis Jimmy Cash soției sale, în 1994, cu ocazia celei de-a 65-a aniversări a lui June.
Trimiteți un comentariu