Faceți căutări pe acest blog

duminică, 10 iulie 2016

Adevaruri si mituri despre viata presedintelui Kennedy - Publicat 9 iulie 2016




Adevaruri si mituri despre viata presedintelui Kennedy 

Publicat 9 iulie 2016

în

 Curiozitati

FT_13.11.20_JFKAnniv_640x300

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .
 FT_13.11.20_JFKAnniv_640x300
FT_13.11.20_JFKAnniv_640x300

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .


http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html



John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .

John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .

seori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .
John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .
John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .
John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .
Trimiteți un comentariu